Robiile eliberaților – Superstițiile

Nu e pentru nimeni o informație nouă faptul că românii sunt superstițioși. Credem în aproape orice prostie care ni se pare nouă „suspectă”. Așa se face că ne ferim de ghinion, de mâțe negre sau cifra treisprezece dar și să nu tai unghiile copilului mic că va deveni hoț, să te aștepți că vei primi bani dacă te mănâncă o palmă sau că vei da dacă te mănâncă cealaltă, să nu deschizi umbrela din casă că vei avea ghinion, să nu mănânci pe vatra cuptorului că îți va muri soțul sau soția, că te vorbește cineva de rău dacă îți țiuie urechile și multe alte superstiții pe care nu știu dacă le-a contabilizat cineva până acum.

Logic ar fi ca odată cu credința în Dumnezeu, superstițiile să dispară și totul să fie nou. Normal ar fi ca Duhul Sfânt să ne lumineze în privința credințelor superstițioase și să abandonăm „credințele false”, dar acest lucru se întâmplă doar în măsura în care oamenii se lasă maturizați și transformați de Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Așa se face că sunt mulți credincioși superstițioși, ca să nu mai spun de mulți religioși care devin mult mai superstițioși decât au fost înainte, adăugând setului lor de credințe încă câteva duzine.

Robiile eliberaților – Legalismul

Cineva mă întreba acum ceva vreme de ce am această atitudine aproape ostilă față de legalism, că legea trebuie respectată și ne ajută. Ei bine, legea e ceva iar legalismul e altceva. Legalismul în ceea ce privește viața noastră spirituală este elementul care se opune libertății pe care harul o dă, bucuriei mântuirii și tot legalismul întreține formele și stereotipurile religioase. Nu vorbesc despre lege ci despre legalism. Un alt dezavantaj al legalismului este acela că micșorează aportul lui Dumnezeu la planul de mântuire, care este total, complet și perfect și dă omului putințe, roluri și activități „de completare” unele din ele des exprimate prin sintagma greșită „dar și tu trebuie să-ți faci partea ta”.

Dacă „acrește” ceva pe credincios și îi face de nesuferit, scorțos și încruntat acela este legalismul. Se străduiește din toată ființa să se facă iubit lui Dumnezeu mai mult, deși Dumnezeu declară „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Său Fiu”. Deși creștinul acceptă că Dumnezeu face totul desăvârșit și bun, insistă totuși „să își aducă contribuția”. Deși declarăm sus și tare că singura cale de mântuire este Isus Hristos și că El a plătit toate păcatele omenirii, ne trezim încercând să ne mântuim prin faptele noastre și încercând să plătim și noi din datorie.

Robiile eliberaților

Am mai scris despre elefanții de circ și înainte. E vorba de acele animale imense cu puteri mari care execută docil multe manevre amuzante și idioate, deși nu sunt legate sau închise decât în mintea lor. Limitele care le sunt impuse în „pruncie” se scriu așa de bine în mintea lor încât la maturitate, când pot cu ușurință să strice toată „șandramaua” circarilor stau cuminți și docile ca aceștia să le folosească spre amuzamentul mulțimii.

Asemănarea cu noi oamenii este mare. Și noi ajungem să ne naștem în captivitate, în captivitatea păcatului din care singuri nu ne putem elibera și deci îi facem voia acestei firi păcătoase, trăim în conformitate cu instrucțiunile primite de la „circar” executând idioțenii de nedescris, multe din ele periculoase pentru viața, sănătatea și relațiile noastre și neavând nici o perspectivă de mai bine nici după moarte. Circarul își bate efectiv joc de cei născuți în robie fără să îi pese de riscurile la care îi supune. Asta face din noi victime fără șanse de a se răscula.

Când crezi că ești viteaz    

În copilărie fiecare din noi am avut „viteazul grupului”. Acel băiat de regulă care spunea mereu cât a ridicat, pe cine a bătut, cât de curajos este, ce performanțe a obținut și alte detalii impresionante. Așa a fost și în copilăria mea. Unul din vitejii grupului se lăuda mereu cu cât de curajos este și câte poate face. Cu timpul ne-am obișnuit cu vitejia lui nedovedită faptic, așa că devenise un fel de gardian al grupului chiar dacă nu avea încă de cine să ne apere.

Într-un an a fost mare tărăboi în sat cu venirea circului. Odată cu el au venit și oameni din alte sate și lucrătorii de la circ, așadar spectrul era mai larg și normal că era nevoie de „protecție”. Întâmplarea face ca într-o seară târziu, „pe șanț” unde ne jucam noi să apară un grup recalcitrant de băietani aburiți de alcool. Noi, care eram obișnuiți deja cu performanțele „gardianului” nostru i-am sfătuit să nu se ia de noi că îl punem pe „gardian” pe ei și nu or ști pe unde să-și scoată cămașa, așa de rău e. Problema mare era că, uitându-ne după el, nu era de găsit. Gardianul s-a speriat mai tare decât noi și a șters-o pe furiș cât negociam noi cu vitejii aceia.

Lenea spirituală

Multă vreme am crezut că lenea spirituală e acea lene care te apucă fix înainte de a merge la biserică atunci când este program sau acea plictiseală care te apucă când vreun predicator bate câmpii și nu găsește nicicum finalul predicii. La fel puneam în cârca lenii spirituale lipsa Bibliei sau a cărții de cântări.

Cu timpul am fost nevoit să accept că trebuie să redefinesc lenea spirituală și la fel să accept că de fapt mersul la biserică poate fi un simptom al lenii spirituale. Lenea spirituală de fapt este acea stare de a nu te deranja deloc în privința spiritualității. A lua doar de-a gata fără să cercetezi, a beneficia de efortul altora fără să te pui pe cercetat, a crede teoriile părinților spirituali fără să le verifici, a alege voit să mergi pe un drum pe care te duc alții dar despre care nu știi personal de unde vine și unde duce.

Mândrie și prejudecată

Nu, nu voi scrie despre romanul scris de Jane Austen deși poate vreodată într-un moment de mare rătăcire, mă voi apuca să aștern pe hârtie, fie e a și electronică, povestea unui tânăr țăran căruia o vecină i-a deschis „cutia cu cărți” îmbolnăvindu-l grav de citit, așa de grav că citea cărți pe bandă făcând scenariile și apoi strecurându-se pe furiș în ele. Unul din scenariile construite și în care se strecura adesea fiind tocmai Mândrie și prejudecată.

Ca să revin la mândria și prejudecata din zilele noastre trebuie să remarc că societatea asta o ia la vale, nu mai miră pe nimeni asta. Cei mai mulți oameni conform sondajelor trăiesc cu un stres mare și în așteptarea de ceva rău. Să greșească toți acești oameni? Să nu ne ducem „la vale” ci să fie doar o senzație nasoală după o beție cruntă a tehnologiei cu care nu suntem învățați? Nu știu, dar am aceeași senzație că nu ne așteaptă ceva bun.